Fericirea nu se raporteaza la zerouri in coada, nu se depune static in conturi de debit, nu se liciteaza la bursa. Si nici nu se cumpara in rate, doar cu buletinul. Fericirea se consuma la cald, cu polonicul de ciorba sau, dupa caz, cu lingurita de cafea. Este transmisibila, necuantificabila si imprevizibila, se inregistreaza cu viza de flotant, pentru ca de cele mai multe ori nu persista la aceeasi eterna adresa. Isi schimba resedinta, proprietarii, culoarea interioarelor, peretii apartinatorilor. Se schimba si se preschimba dupa varste, anotimpuri, intelepciuni de fete mari si baieti strengari, dupa calmitati de batrani uitati pe banci in fata blocului, dupa echinoctii si ore de vara. 

In copilarie, fericirea se serveste la pachet cu suc din petale de trandafir din borcanul inalt din sticla de pe prispa lui tataie, cu zarzare si mere verzi si mai apoi cirese carnoase “subtilizate” strategic din livezile vecinilor aflate sub asediul hoardelor de pici, cu gogosi pufoase prajite de mamaie in tuci pe plita cu lemne din gradina de vara, pe porumbi fierti in oala sau copti pe jar, cu hranitul puilor cu malai amestecat cu iarba tocata si apa, cu cazemate ostasesti si “Tara-tara, vrem ostasi”, cu elasticul si coarda, cu primele lectii de mers pe bicicleta, cu un tata transpirat alergand, tinandu-te de sa, cu clatite cu rom servite cu limonada de o mama calda, cu tremurat de emotie in preajma unui Mos Craciun teleportat parca din alte vremuri, cu frecusuri cu zapada, saniute si cosari “pistruiati”.

La maturitate, fericirea se transforma in iubiri mistuitoare, in prieteni cu care joci o carte, spui o gluma si ceri sau dai un sfat, in petreceri pana la rasaritul soarelui pe malul marii, in mers descult pe un nisip udat de valuri, in carti bune ce te pun in fata unor fictiuni frumos lucrate sau a unor adevaruri tulburatoare, in piese de teatru care te rascolesc, te emotioneaza pana la lacrimi sau te binedispun adolescentin, in filme cu talent, de arta sau de Hollywood, in pasi de dans, mai zglobii sau mai domoli, in muzica, in ranjete zgomotoase de copil gadilat, in intalniri razante, in gesturi marunte, dar cu semnificatii, in politeturi, in bere si shaorma, arogante intr-un miez de noapte, in zile de nunta si ceremonii de botez, in pantofi si genti din piele, in complimente, in meciuri  de liga si concedii in tari de soare pline.

Nu stiu exact cum arata fericirea la batranete, insa cu siguranta este mult mai domoala, mai sensibila, mai inteleapta si mai atenta la detalii si finalitati. Mai silentioasa, mai profunda, mai luminoasa si poate la fel de solemna precum un batran care-si scoate palaria cand intra intr-o biserica. In definitiv, oricat am intoarce-o pe toate fetele si am analiza-o la microscop, fericirea nu este altceva decat sensibilitatea si curajul de a-ti asuma varsta si de a-i face jocul. Si la 5 si la 30 dar si la 80 de ani. Caci, pana la urma, copii, tineri si batrani, locuim cu totii, in aceeasi casa cu flori, pe strada Sperantei, la parter.

In ciuda aparentelor, o data pe an, de 1 Mai, acceleratul de Mangalia nu transporta calatori. Ci vise. Vise fecunde, incaltate in tenisi stalciti si tricouri lalai, purtand in spate, unele, chitari, altele, corturi ieftine din Carrefour, rucsacuri cu paturi groase din lana si conserve din ton, salam de Sibiu si branza cu rosii. Plecate de cele mai multe ori clandestin, facandu-si agale loc printre calatorii cu bilet, visele de Vama arata intotdeauna cam la fel: zburdalnice si nelinistite, vesele si tolerante, generoase si darze, mustind cu toatele de viata. Cu tinerete siroind prin vene, viselor de Vama le este sete de mare, de libertate, de spatii fara de hotar, unde nu risca sa se sparga de pietre. Pentru ca asta este cel mai mare cosmar al unui vis: sa se sparga de pietre.

Ani de-a randul, in studentie, am fost si eu un vis de Vama. La miezul noptii, incalecam pe acceleratul poznas de Mangalia si plecam sa revad marea; sa-i dau binete, sa-i fur o scoica, sa o contemplu la rasarit cand elibera un soare somnoros. Induram ostaseste temperaturi de pana la minus 4 grade, in corturi cu peretii subtiri ca foile de ceapa, dansam pana la rasarit cu gecile de iarna pe noi, ne incalzeam la focuri de tabara aprinse cu bancute de lemn desprinse de pe langa cluburi parasite, mancam hamsii cu mamaliga, asezonati cu cate-un strop amar de bere la PET. Dar nu ma plangeam nicicum. Oricum viselor nu le sta in fire sa se planga. Iar eu, eram un vis de 20 de ani, cu tenisi rosii si geaca din fas.

Intoarse in Bucuresti si ajunse la maturitate, din varii motive, mai lase sau mai pragmatice, visele se desumfla cu zgomot. In vagoanele acceleratului de Mangalia, noi vise se inghesuie fraudulos, zburand spre taramul libertatii unde se danseaza cu talpile goale in nisipul rece, unde soarele rasare pe muzica clasica si eternitatea razbate printre balonase din sampon si versuri de Suie Paparude. Visele noi le inlocuiesc pe cele vechi, insa dupa caz, prezente fizic sau doar mental, toate raman fidele aceleiasi destinatii: un satuc pescaresc in care fericirea n-are termen de valabilitate. In definitiv, in zdrente de vise vechi si entuziasm de vise noi, indubitabil si defintiv, “povestea merge mai departe..ca vantul din Vama Veche”.

In calitate de cetatean onest, platitor cumsecade de taxe si impozite, ma declar emotionata pana la lacrimi de sarada electorala primavara-vara 2012. Acrobatiile trapezistilor politicieni locali ma tin cu sufletul la gura si cu ghemotocul de emotie in gat. Nastrusnic circ, vicleni circari. Intr-o tara in care poporul este indopat sistematic cu paine alba si circ, evident ca nu se putea face rabat de la trapezisme politice, pristandale, clovnerii, dansuri saltimbaltice cu lupii sau jonglat devize si partide. Stand de pe margine si judecand drept, in ciuda infoiatului si racnetelor electorale, peisajul electoratului este de o indiferenta glaciala. Cu alte cuvinte, deja obisnuit cu circul, poporului nu-i mai curg balele dupa placinta maronie ambalata colorat.

Toate vechi si noua toate, insa pare ca anul asta candidatii avizi de ciolanul aburind au sarit cu prea mult zel calul sau, mai bine zis, gloaba deshidratata visatoare de jaratec. Si iata cum, intr-un avant politic demn de puterile “salatilor din Gradina Ursului”, candidatii perseverenti merg intr-acolo incat sa inrudeasca pe Dumnezeu si dracu pe carti postale fata verso. Pe romaneste fie spus, pe o fata apare figura chrsitica, in timp ce pe verso sunt imprimate ghidus indemnuri electorale, sateliti in jurul pozei “catindatului” urbei. Iar daca mai punem si ca figurile ilustre ale patriei ajung pe insasi prima pagina a calendarul crestin ortodox, nu ne ramane decat sa ne scuipam de 3 ori in san si o data peste cap, pregatindu-ne babeste pentru vremurile de pe urma. Nu de alta, dar cand politica pozeaza in fecioara, dracul facandu-si campanie de marketing pe spinarea celor sfinte, cu siguranta ceva putred se petrece in Danemarca.

In defintiv, intr-o tara de cetateni turmentati, catavenci profanatori de cele sfinte si clone de Ghita Pristanda, nu ne ramane decat sa ne intrebam mistic si retoric: “Eu cu cine, Doamne-iarta-ma, votez?”